Partidul Popular Crestin Democrat - Pocainţa lui Urechean

Pocăinţa Dinozaurilor Sovietici

Serafim Urechean

Pamflet
Pocăinţa cavalerilor mămăligii explodate

Episodul I

Spovedania unui nomenclaturist

Sau

Cenuşă pe creştetul lui Serafim

(discursul lui Serafim Urechean, presedinte al AMN, la şedinţa
plenară a Parlamentului)

“Stimate domnule Preşedinte,
Dragi colegi deputaţi,
Dragă domnule Bujor,

   Am ieşit în faţa dumneavoastră, deoarece nu mai pot tăcea. Un acut şi neaşteptat val de sinceritate a năpădit sufletul meu păcătos. O nepotolită sete de autocritică îmi chinuie mintea mea năclăită de minciună şi făţărnicie.
   Am hotărât să vorbesc, să vă mărturisesc totul ca sub patrafir. Noaptea trecută s-a abătut asupra persoanei mele inviolabile şi inamovibile o vijelie de insomnie de să-l ferească Dumnezeu şi pe domnul Colţa. Şi pentru că eu nu fumez ţigări de contrabandă, îmi aprinsesem luleaua din lemn de brad şi am ieşit la balconul unuia dintre palatele mele de mărgean.
   Tot pufăind aşa în imensitatea intimităţii mele, fără nici un gând în cap, dintr-o dată mi s-a făcut galben în faţa ochilor. Dar - mirare mare! -- nu era nici soarele partidului, nici luna de pe cer şi nici sacul cu galbeni pe care îl ţin sub pat ca să îl deschid înainte de somn şi să îl sorbesc din priviri ca să dorm mai bine. Ci era, doamnelor şi domnilor, dacă vreţi să mă credeţi, aura conştiinţei mele de altădată, pe care o crezusem pierdută fără urmă, dar care, iată, a revenit pe neprins de veste după cinci decenii şi ceva de rătăciri pustietoare.
   M-am zgâit la ea, onorată asistenţă, ca boul la poartă nouă. “Ce te uiţi asa la mine parcă nu-s facută ghine?” - unde face cu reproş glasul uitat al conştiinţei mele întinate de mizerie. ”A, tu erai?” - unde fac eu în plină noapte. “Eu, eu, fraţioare”,-- îmi răspunde. -- “Mai ţii minte când m-ai fugărit din sufletul tău şi ai primit-o în locul meu drept chiriaşă veselă pe prinţesa minciunii, aducătoarea de succes?”. Atunci m-am desholbat definitiv. Prin faţa ochilor mi-a trecut întreaga mea viaţă de om de nimic. Filmul vieţii se derula fulgerător, depănând dezonoranta mea cale de activist sovietic, de nomenclaturist comunist, de lingău şi carierist, ajuns pe treptele superioare ale societăţii prin viclenie şi slugărnicie. Din tinereţea comsomolistă, prin Şcoala Superioară de Partid, apoi prin funcţii de conducere în organele puterii sovietice, până la prezenţa mea inutilă în Parlamentul care a votat Independenţa ţării, unde am stat ca un popândău preţ de trei ani fără a scoate măcar un cuvinţel. Eram deprins să tac mâlc şi să stau tupilat în iarbă ca să nu mă observe nimeni. Iar între timp mi se rotunjeau concomitent burta, fălcile şi averile…
   Tot urmărind ca un lunatic filmul serbedei mele vieţi, am ajuns la episodul când mă băgasem sub pielea lui Mircea Snegur ca să mă facă primar de Chişinău. Aici n-am mai rezistat. Am alergat la baie, am aprins lumina, m-am uitat în oglindă şi am încercat să îmi strig cuvinte de ocară în faţa mea încremenită de uimire. Însă glasul conştiinţei nu se auzea deloc. Il auzeam doar eu în interiorul găunos al sufletului meu ca o cavernă neagră. Cuprins de un acces de autocritică, am încercat să îmi dau o lecţie de autobiciuire. Am ridicat anevoie, ca un somnambul, mâna mea puhavă şi am încercat să îmi plesnesc un dos de palmă peste bot. Dar mişcările îmi erau lente ca în vis şi mâna mea mi s-a atins de obrazul care parcă era de vată. Nu am simţit nimic. La mijloc erau ori starea mea excitată, ori nesimţirea mea proverbială.
   Sufletul meu răvăşit s-a lăsat cuprins de o frică grozavă. Îmi era teamă să revin la balcon. Ştiam deja ce va urma: episodul cu prezenţa mea la primăria Chişinăului şi în Guvernul ţării timp de zece ani. “Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” - am strigat şi eu ca proorocul disperat. Dar conştiinţa mea necruţătoare m-a luat de braţ şi m-a condus din nou la balcon. Am pâcâit de trei ori din lulea şi filmul şi-a reluat firul. M-am văzut la primarie, mai tinerel, cu burta mai mică şi fălcile mai trase. Şi fiecare matrapazlâc, luare de mită sau schemă frauduloasă, practicate de mine cu atâta seninătate timp de zece ani, mă faceau să tresar, să gem ca un dinozaur rănit şi să mă zvârcolesc asemeni unui tartor stropit cu agheasmă. Vroiam să mă autoflagelez ca creştinii filipinezi în zi de Paşte, dar puterile mă părăsise de tot şi doar sufletul meu pârjolit de mustrări de conştiinţă prevestea chinurile Iadului care mă aşteapta. Îmi venea, dragi colegi, să ma bag într-un sicriu din masă plastică sau într-un sac de polietilenă şi să mă îngrop de viu de ruşine.
   Iubiţi colegi,
   onorat prezidiu,
   Am încercat să plâng ca să-mi uşurez sufletul. Dar n-am putut. Mă dezvăţasem demult să plâng. N-am mai lăcrimat din tinereţe, dar şi atunci mi se întâmpla doar când mâncam prea multă ceapă, că tare mi-a mai plăcut ceapa cu şaşlâk. Cu ceapă încape mai mult.
   Spre dimineaţă, când am ajuns la capătul tristului film al ruşinoasei mele vieţi, mi-am dat seama de ce revenise într-un târziu conştiinţa mea izgonită în tinereţe. S-a întâmplat aşa că prin efect acumulativ m-a ajuns din urmă ca o săgeată a spiritului justiţiar cartea distinsului nostru coleg, reputatul publicist şi om politic, Iurie Roşca. “Da, frate Serafime, vezi cum e viaţa asta uneori, - mi-am zis atunci cu reproş. - Degeaba te-ai supărat pe adevărul gol-goluţ, scos la iveală de pana publicistului. Acum vezi că a avut dreptate omul? Şi ce titlu potrivit a găsit pentru CARTEA GALBENĂ A CORUPŢIEI. Ian auzi: “DINOZAURII REGIMULUI SOVIETIC, TARTORII CORUPŢIEI MOLDOVENEŞTI”. Atunci am suspinat adânc şi am promis conştiinţei mele ca îi voi cere chiar a doua zi lui MIhai Cimpoi să îi acorde autorului premiul mare al Uniunii Scriitorilor, iar lui Iulian Filip să publice o recenzie elogioasă în “Literatura şi Arta”.
   Aşadar, onorată asistenţă, filmul vieţii mele seci şi dezonorante se sfârşise. Se crăpa de ziuă, iar eu stăteam înţepenit de emoţie ca o măgăoaie în popuşoişte. M-a readus la realitate tot glasul conştiinţei. Mi-a trosnit un dos de palmă peste obrajii ăştia unsuroşi de am văzut din nou stele galbene. “Scoală, nesimţitule, şi mergi chiar acum în Parlament, - se răsti cu severitate glasul înfundat al conştiinţei mele. - Cere cuvântul şi spune totul ca în faţa procurorului, că altfel te va mânca focul Gheenei! Inţelesu-m-ai?.” “Ţeles!” - am răspuns milităreşte şi dus am fost.
   Şi iată-mă-s, cinstită adunare, în faţa dumneavoastră, la cea mai înaltă tribună a ţării. Nu te tulbura, dragă frate Bujor, căci de ce te temi, de aia nu scapi. S-ar putea ca mâine să-ţi vină şi ţie rândul să te pocăieşti. Aşa că să nu te miri dacă joia viitoare va trebui să ieşi şi tu la tribună cu o spovedanie de cavaler al mămăligii explodate.
   Îmi este greu să recunosc, onorat prezidiu şi dragi colegi, dar n-am încotro, trebuie. Acele zbuciumări nocturne n-au fost zadarnice. Şi tu, frate Bujor, ai ştiut foarte bine, dar ai tacut chitic, n-ai suflat nici o vorbă că şeful tău de partid este naşul mafiei chişinăuene. Află acum, alături de întreaga ţară, că informaţiile tale sunt învechite. Eu sunt ex-naşul mafiei din capitală. Astăzi sunt deja naşul mafiei naţionale, pentru că tentaculele mele s-au lăţit între timp în toate colţurile ţării şi mi-am găsit ortaci pretutindeni.
   Colegul nostru de Parlament, onorabilul domn Iurie Roşca, bată-l norocul, nu ştiu cum a făcut, dar a adunat între coperţile cărţii lui cam jumătate din matrapazlâcurile pe care le-am comis în lunga mea carieră de coţcar şi ciubucar învechit în rele.
   Recunosc, dragă domnule Bujor, că am ajuns primarul Chişinăului prin tragere de sfori, după ce preşedintele Snegur m-a instalat prin abuz în jilţul de primar, semnând un decret declarat neconstituţional de Curtea Constituţională. Dar asta nu m-a împiedicat să devin primar ales prin întuneric de Consiliul electoral municipal, condus de Ion Pleşca, pe care l-am răsplătit cu un castel situat drept lângă Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, ca să fie mai aproape când vor veni după el să îl salte. Că au pentru ce.
   Aş dori să adresez astăzi cuvinte de laudă şi respect, stimă şi preţuire şi lucrătorilor Curţii de Conturi, care au ştiut să scoată în vileag ingineriile financiar-economice pe care le-am instrumentat în toţi aceşti ani cât am stat la cârma primăriei Chişinăului, inclusiv afacerile murdare cu terenuri, cu Banca municipală, cu Apă-Canal şi Termocom, cu asfaltarea drumurilor, cu transportul public şi câte alte nelegiuiri de care am uitat şi eu. Noroc de domnul Roşca, a făcut omul un efort deosebit ca să le adune între coperţile carţii galbene.
   Ce aş mai avea de spus, dragi colegi, iubit popor şi dragă frate Bujor? Nu-mi rămâne decât să declar aici, liber şi nesilit de nimeni, că am hotărât să mă retrag de pe scena politică. Nu de alta, dar toată viaţa mea n-am făcut altceva decât să mă rup la treuca puterii, din care am horpăit cu nesaţ. Iar acum mă retrag, căci nici lăturii nu mai încap în mine, dar şi boala asta de conştiinţă mă mustră rău de tot. Îi invit şi pe colegii mei din AMN să îmi urmeze exemplul şi în şedinţele care au mai rămas să iasă unul câte unul la această tribună şi să îşi facă mea culpa, vorba strămoşilor noştri latini.
   Iubite Ivan Timofeevici Guţu, dragă coleg de nomenclatură sovietică şi de tranzitie tâlhărească. Mata eşti mai în etate şi trebuie să le dai un exemplu altora mai tinerei. Că doar n-o să iasă primii Oleinic ori Onceanu. Ăştia-s mai timizi din fire.
   Iar în şedinţa de încheiere a actualului legislativ vom ieşi, fraţilor din AMN, cu toţii la tribună, ne vom alinia ca la careu, şi ne vom presura cenuşă peste creştetele noastre care ascund atâtea hoţii, dar şi regrete. Ne vom lua apoi de mâini şi vom merge în pas cadenţat spre Procuratura Generală, unde ne vom preda de bună voie, renunţând la serviciile avocaţilor şi cerând să ni se dea câte 25 de ani de munci corecţionale fiecăruia în folosul comunităţii, dar şi confiscarea averilor adunate din jafuri şi tâlhării.
   Vă mulţumesc pentru atenţie şi mă rog de mă iertaţi.”