Partidul Popular Crestin Democrat - Pocăinţa lui Onceanu

Pocăinţa Dinozautilor Sovietici

Anatol Onceanu

Autobiciuirea dinozaurilor sovietici sau pocăinţa tartorilor tranziţiei

Episodul 5

Spovedania unui om de paie

Domnule Preşedinte,
Stimaţi deputaţi,
Onorat popor,
dragă presă imparţială,
Dacă tot se încheie termenul de patru ani ai actualei legislaturi, am zis şă mă bag şi eu mai în faţă, poate mă observă lumea măcar la spartul târgului. Că nu de alta, dar am apărut în faţa lumii în toţi aceşti ani doar de vreo două-trei ori, că Urechean l-a pus pe Bujor să trepede hojma la microfon, iar pe mine mă ţine mai la dos. De parcă Bujor ar fi mai breaz decât mine. Suntem cam de-o baie amândoi. Tot pe la Comsomol şi Partidul Comunist ne-au curs mucii, amândoi am umblat cu spinarea încovoiată şi cu limba gata să netezească dosurile nomenclaturii zeci de ani sub Puterea Sovietică. N-am ajuns nici unul, nici altul prea sus pe scara nomenclaturii, dar am reuşit să ne arenjăm destul de binişor sub vechiul regim. E drept că după procmamarea Independenţei am cam stat câţiva ani prin buruiene până s-au mai liniştiti lucrurile. Credeam că gata, vom rămâne pe drumuri. Dar, bogdapriste soartei, anume Urechean ne-a strâns de prin tufari şi ne-a adus la primărie, după ce a fost pus de Snegur prin decret în fruntea Chişinăului. Avea omul nevoie de ortaci de nădejde, şcoliţi la şcoala sovietică de lingăi şi carierişti, şi ne-a ales după chipul şi asemănarea lui: care ştia să îndruge minciuni mai gogonate şi să-i cânte în strună şefului care ştia să fure cu talent şi dăruire şi să închidă ochii la hoţiile şefului, acela era bun de slujbă la primărie. Aşa am ajuns şi eu să mă căpătuiesc cu o slujbuliţă pe lângă jupânul Urechean. Şi de atunci mă poartă după el peste tot. Iaca şi în Parlament m-a cărat, ca să aibă cine să-i ţină hangul, să-i facă şaşlâc şi să îi lustruiască bocancii. Vorba veche: unde-i bine, nu-i de mine, unde-i rău, hop şi eu!
Dar haideţi mai bine despre copilărie să vorbim, stimaţi deputaţi, vorba lui Creangă. Ca să fie mai completă spovedania pe care v-o fac.
Când eram încă la şcoala noastră din sat, aveam un coleg pe care n-am să-l uit nici mort. Cum mă prindea, cum arăta cu degetul la mine şi mă poreclea “Tolică-minciunică”. Eu n-aveam ce-i face, că era mai zdravăn şi la trup, şi la minte decât mine. Drept că şi eu aveam obiceiul să mă răzbun pe el: îl pâram ca şi pe ceilalţi copii dirigintei, directorului, femeii de serviciu, cui se nimerea. Acum o să mă întrebaţi cu mirare ce are sula cu sovietul satesc? De ce adică încep să-mi fac mea culpa cu un epizod petrecut zeci şi zeci de ani în urmă şi ce relevanţă are el asupra vieţii mele găunoase. Va explic imediat. Încă din fragedă copilarie mi-a placut să pârăsc. O făceam cu treabă şi fără treabă. Născoceam tot felul de trăsnăi pe care nimeni nu le facuse. Mă mânca limba ca o pecingine şi mi-o scărpinam de orice şi de oricine. Apoi, la facultate, am mers mai departe. Astfel, am ajuns să merg în fiecare săptămână pe bulevardul Lenin, lângă Planetariu şi să duc poşta unde trebuie. Cei de acolo îmi studiaseră dosarul şi pentru fiecare informaţie preţioasă despre nationaliştii români îmi dadeau halva şi apă dulce.
Iubit popr şi dragi prieteni,
Antevorbitorii mei din AMN, care s-au spovedit în şedinţele anterioare, s-au grăbit să îl citeze in extenso pe distindul nostru coleg, domnul vicepreşedinte al Parlamentului, remarcabilul jurnalist şi cronicar al cavalerilor mămăligii explodate, Iurie Roşca. Publicul cititor, care citit cu nesaţ cartea galbenă a corupţiei , intitulată de autor atât de reuşit şi sugestiv “Dinozaurii regimului sovietic, tartorii corupţiei moldoveneşiti”, au remacat, desigur, cât de inspirat m-a portretizat autorul. Ar fi păcat să ratez această ocazie şi să nu citez pe larg din lucrarea cu pricina:
    “Aşadar, cine e Anatol Onceanu? Un ins continuu panicard, aflat mereu într-un fel de stare de febrilitate teatrală, un practicant al unui cabotinaj politic ridicol, care prin apariţiile lui publice provoacă ba râsete, ba dezgust. Ca opozant de serviciu, căruia îi este străină alura de militant de vocaţie, el se simte jenat de propria postură accidentală. Când încearcă să formuleze vreo insatisfacţie cu iz politic, să simuleze un soi de dezacord zgomotos cu guvernarea, el se saltă din călcâi în faţa microfoanelor şi se încordează rău de tot în încercarea zadarnică de a impresiona pe cineva. El îşi îngroaşă vocea, îşi încruntă fruntea, îşi pune şi îşi scoate mereu ochelarii, încercând să mai găsească vreo idee salvatoare prin hârtiile pe care le flutură nervos în mâini ca pe un act de acuzaţie contra puterii, înfierate de zor. Tonul terifiant, care ar trebui să îi inducă publicului strări de nelinişte, provoacă ba indiferenţă, ba amuzament. Degeaba se tot necăjeşte Onceanu să sperie lumea cu lupul care stă să vină. Pentru că oricât s-ar căzni, el oricum nu poate depăşi postura comică a personajului din cântecul popular, care sună astfel: “Moşul când se opinteşte, sare-n sus de două deşte!”
Da, dragi colegi. Recunosc, mai exact şi mai plastic nu m-a descris nimeni. Cine doreşte să citească integral lucrarea dată o poate face accesând pagina web www.ppcd.md şi o va găsi cu uşurinţă. De dragul adevărului ştiiţific şi istoric trebuie să aminitesc detaliul semnificativ, pe care l-am trecut spre lauda mea şi în CV-ul depus acum patru ani la secţia Cadre de la Parlament : am absolvit şcoala cu medalie de aur şi facultatea cu diplomă roşie. După care vine lunga mea cale de şurubaş în sistemul regimului sovietic. Din 1976 am fost luat la Comsomol, adică am devenit activist profesionist după ce am tot sărutat partea dorsală a sistemului la şcoală şi la universitate. Aşadar, în 1976 sunt numit în funcţia de instructor al Comitetului raional Frunze al Comosomolului, oraşul Chişinău. Apoi, în 1985 sunt avansat la Comitetul Central al Comsomolului din RSS Moldovenească. După vreo nouă ani de slujbă plină de zel şi slugărnicie la organizaţia tineretului leninist-comunist, sunt în sfârşit observat de nacialnicii mai mai şi mutat mai sus.
Tocmai când aerul schimbărilor democratice aduse de Perestroika adia asupra societăţii, eu am rămas fidel forţelor antireformatoare. Aşa am ajuns să păşesc pragul celei mai importante instituţii din vechiul regim, Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei Sovietice. Era anul 1985. Ajunsesem instructor al CC al partidului. Ameţeam, îmi venea să zbor, să strig, să sar în sus de bucurie. În sfârşit, visul meu de carerist şi de trepăduş iute ca titirezul s-a îndeplinit. Eram fericit. Când am ieşit după prima zi de muncă patriotică, râdeam ca proasta-n târg de se mirau monumentele lui Marx şi Enghels din faţa clădirii Comitetului Central. Acolo mi-am ros pantalonii, dar şi limba dată cu linsul, până în 1990. Anume aceiea au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Eram tânăr, bine plătit şi mă bucuram de toate privilegiile nomenclaturii : produse alimentare la magazine speciale, asistenţă medicală deosebită, foi de odihnă şi concedii în sanatorii şi staţiuni. Huzuream, nu alta, de crăpau toţi cunoscuţii mei de invidie.
Dar nici după această dulce perioadă nu m-am pierdut. Dacă tot se clătina din temelii partidul, m-am arenjat frumuşel pe post de director al Colegiului pedagogic “Alexei Mateevici” din Chişinău, unde am stat degeaba între 1990 şi 1995. Cam tot aşa procedase şi colegul de fracţiune din AMN Alexandru Lipcan, care după ce a tot trepădat pe la Comsomol, Partidul comunist şi sindicatele roşii toată tinereţea lui ştearsă, fiind ba funcţionar în satul natal Sipoteni, Călăraşi, ba la raion, a plonjat şi el în fruntea unei insituţii de învăţământ şi anume la grădiniţa numărul trei din Sipoteni. Uite-aşa, ai noştri ca brazii! Vorba zicalei: la vremuri noi, tot noi! A avut ochi bun Serafim când ne-a adunat laolaltă. Principiul de aur care a stat la baza selecţiei găştii noastre a fost cariera de nomenclaturist şi capacitatea de a găsi câte un locuşor de şefuleţ în orice condiţii şi sub orice regim. Numai să nu lucrăm, că taaare ne mai place să trândăvim.
Dragi colegi,
Aici vine ce-a de-a doua perioadă de graţie din cariera mea insipidă, incoloră şi inodoră. Naşul Serafim Urechean m-a primit în clanul său şi m-am aciuat ca un şoricel în funcţia de viceprimar al Chişinăului, unde am stat tupilat preţ de opt ani, între 1995 şi 2003. Mare treabă n-am făcut nici aici. Ia am stat şi eu ca un nesimţit lângă Urechean de i-am ţinut hangul în toate furtişagurile şi nelegiurile. N-aş zice că naşul Serafim m-a lăsat să mă îmbogăţesc şi eu, aşa cum mi-ar fi plăcut. Lua el cam totul. Iată de ce îl şi numeau subalternii nesăţiosul Sarsailă al corupţiei. Eu mai mult mă mulţumeam cu linsul blidelor şi rosul oaselor. De mă rog, după cum îmi e şi vocaţia.
Dar să revenim la cariera mea lipsită de glorie şi totuşi atât de caracteristică pentru chipul colectiv al liotei noastre galbene, formate din foşti nomenclaturişti, dar mereu actuali coţcari.
    Ca să nu creadă lumea că sunt chiar un bleg fără pereche, aş vrea să menţionez, dragi colegi, că am fost în viaţa mea luat în seamă cu diverse distincţii. Aşa, de pildă, în 1985 zelul meu de pupcurist de vocaţie a fost observat de naialnici. Atunci am fost decorat cu medalia “Pentru distincţie în muncă”. He-he, care muncă, frate, că eu în viaţa mea n-am făcut nimic. Munca mea a fost să car lozinci la 7 noiembrie şi 1 mai, să cânt în struna şefilor şi să stau tupilat eroic în brusturi. Am transpirat numai o dată până acum, dar şi atunci când m-a luat naşul Serafim la saună ca să îl bat cu mătura peste trupul lui umflat de îmbuibare. Şi asta încă nu e totul. Pentru sârguinţa mea de şurubaş al angrenajuli de tip mafiot, în care m-am încadrat perfect, în anul de graţie 2000, la propunerea lui Urechean, preşedintele de atunci Piotr Chirilovici Lucinschi, fostul nostru prim-secretar la comunişti, m-a decorat cu ordinul “Gloria muncii”. Ia proşti şi ăştia, zău. Cum să îi dai unui om care n-a lucrat nicăeri nici o zi, toată viaţa lui fiind o nesfârşită sinecură, astfel de ditincţii? Ehe, la noi totul e posibil. Suntem în ţara minunilor, da-da, ori a mincunilor, cum ar zice tatăl mincunii, Lucinschi, de la care tare multe nebunii am mai învăţat.
    Onorat prezidiu şi dragi colegi deputaţi,
Nu v-am spus eu că-s cam neghiob de felul meu? Nu? Păi aflaţi acum noutatea asta. Ei, cum să nu crap de ciudă când văd că nu doar eu, ci cam toţi deputaţii AMN s-au învăţat cu minciuna ca porcul cu glodul, nu alta. Iată că mai toţi şi-au tras câte un CV măsluit, plin de aiureli care mai de care, cea mai răspândită şi nevinovată mincină fiind cunoaşterea francezei. Ian cătaţi ce măgărie mai scriu şi eu aici. Am pretins că aş cunoaşte nu doar limba rusă, ci şi franceza. Cu dicţionarul, fireşte. Apoi nu-s toromac eu! Uitaţi-vă la mine. Sunt-sunt, şi încă demult, dar numai astăzi recunosc.

Gata, oameni buni, nu mai pot. Simt nevoia să revin la cartea reputatului nostru coleg, publicistul Iurie Roşca. El mai are câteva fraze despre mine, care nu pot fi trecute cu vederea. Fără ele chipul meu este incomplet. Aşadar, citez din încheierea autorului:
“Discursul lor sforăitor se lipeşte ca nuca de perete, tumbele lor de saltimbanci, acrobaţiile lor de circari lasă o imprecia apăsătoare de înscenare provincială, ridicolă şi tristă în acelaşi timp.
    Aceşti atleţi ai mămăligii explodate sunt produsele expirate ale unei lungi şi nesuferite perioade de tranziţie, precedate de şi mai lunga perioadă sovietică. Locul lor e în manualele de literatură satirică şi în articolele din Codul Penal. Oricum ar suci-o, oricât s-ar da peste cap şi ar face tumbe, ei nu vor mai putea scăpa de mirosul persistent de naftalină pe care îl emană.”
    E trist, stimaţi colegi, dar ce să fac. Am tăcut o viaţă ca un laş. Astăzi mă simt liber. Sunt fericit că toată lumea află chiar de la sursă ce poamă am mai fost şi eu şi ce gaşcă de şmecheri şi hoţomai a mai adunat şi Urechean în jurul său. Mă rog, după sac şi petec.
Asta e, oameni buni. Închei cu smerenie şi vă invit să uitaţi pentru totdeauna de adunătura de escroci pe nume Alianţa Moldova Noastră. Soarele nostru apune, iar noi rămânem în aşteptarea Procurorului General şi trăim cu speranţa că măcar viitorul Parlament, în care alde noi nu vor mai fi, va adopta Legea Lustraţiei şi nu va mai permite fosilelor din vechea nomenclatură să mai ajungă în funcţii publice.
Adio şi mă rog de mă iertaţi.