Partidul Popular Crestin Democrat - Pocăinţa lui Filat

Pocăinţa Tartorilor Tranziţiei

Vladimir Filat

Autobiciuirea dinozaurilor sovietici sau pocăinţa tartorilor tranziţiei

Episodul 6

Exerciţii de autoflagelare
sau
Spovedania gangsterului tranziţiei

Onorată asistenţă,
Iubit şi multpătimit popor,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Dragă prietene şi părinte spiritual Dumitru Diacov,

Daţi-mi voie ca înainte de a mă adresa domniilor voastre să-i cer permisiunea tartorului-şef, naşului mafiei naţionale, Serafim Urechean, tot el seniorul cavalerilor mămăligii explodate din partida pocăiţilor, să mă lase să trec peste rând la tribuna centrală a Parlamentului pentru a mă spovedi în faţa întregii naţiuni, liber, falnic şi neconstrâns de nimeni. Ştiu bine că astăzi era ziua urcării pe piedestal a faimosului jefuitor de bunuri ale statului, Alexandru Oleinic, fruntaş învechit în rele al Alianţei “Moldova Noastră”. M-am rugat de el ore în şir, dar tot n-am reuşit să-l conving, atât de hotărât este să mărturisească poporului cum i-a furat şi izmenele de pe el. Argumentul meu de forţă pentru Alexandru Oleinic-Soroceanul a fost că şi la cârma Departamentului Privatizare am apucat să mă cocoţez înaintea lui. El, de fapt, m-a urmat pe mine în fruntea acestei instituţii care ne-a făcut milionari de carton pe seama sărăcirii poporului. Nu susţin neapărat că distinsul meu succesor ar fi furat mai mult decât mine, dimpotrivă, cred că scorul este aproape la egalitate. Şi totuşi, Oleinic-barosanul nu a vrut să cedeze în faţa argumentelor mele grele ca uşa de la puşcăria care ne aşteaptă.
Dar, aşa cum în orice spectacol intervine pe neprins de veste voia hazardului, în ultimul moment lucrurile s-au aranjat de la sine. Vorba e că emulul meu şi-a uitat hârţoagele la consultantul AMN, Victor Osipov, însă acesta e plecat la săniuş cu Vitalia Pavlicenco. Iar fără hârtie omul se teme că nu va putea da toate argumentele pentru a fi demn de o condamnare pe viaţă, aşa cum pretinde că merită pentru cât a prădat ţara asta.
Eu sunt mai bine dotat cu consilieri, dragi colegi, am vreo zece în jurul meu, care îmi scriu texte toată ziua pe orice temă. Aşa că textul meu îl am asupra mea. Unica mea rugăminte către domniile voastre e să nu mă întrerupeţi, să nu bateţi din picioare, să nu aruncaţi în mine cu ouă clocite, aşa cum aş merita, şi să nu mă fluieraţi precum îşi fluieră ciobanul oile la stână. Urmează, iubit popor, confesiunea celui mai vestit şi travestit gangster al tranziţiei moldovenesti, prădătorul şi strangulatorul economiei naţionale, contrabandistul de talie internaţională, umila dumneavoastră slugă, Vladimir Filat.
Doresc să vă aduc la cunoştinţă, dragi colegi, că eu am dat indicaţii încă de aseară ca această declaraţie-bombă să fie difuzată integral şi chiar azi la emisiunea “În profunzime”, la toate buletinele de ştiri, şi, cu titlu de excepţie, în emisiunea “Toanele femeielor şi publicitatea ascunsă”. Dar n-o văd în sală nici pe Olesea Bolboceanu, nici pe Natalia Cheptine. Probabil că le-a venit rândul să plece în Cipru, să-şi mai relaxeze un pic corpurile de vedete, - mânca-le-ar tata! -, şi totodată să verifice dacă totul e în regulă cu acţiunile iubitului lor patron din umbră, dosite în off-shore. Nici pe Lorena Bogza n-aş putea miza pea mult după ce a declarat recent pentru VIP-magazin că îi place de junele Dorin Chirotacă. Aşa stând lucrurile, nu mai pot fi sigur de receptivitatea amicelor mele de la PRO TV. Aşa că ultima nădejde e la Euro TV, în special la emisiunea “Media Expres”, care nu ratează nici o ocazie să mă aibă de muşteriu, iar bravii jurnalişti de la această emisiune sunt aşa de imparţiali de se minunează până şi Leonid Bujor.
Stimaţi deputaţi,
Am fost întrebat de mai multe ori, cu precădere de către primarii aleşi pe lista altor partide, pe care i-am cumpărat en-gros, adică cu tot cu măruntaie, dacă mi-a picat şi mie ceva de la Partidul Comunist sau macar de la Komsomol. Şi eu le�"am raspuns la toţi cu mândrie: “Foarte puţin. Pe când eram la şcoala din sat obişnuiam să mai pun în buzunar câte o parte din cotizaţiile de komsomolist ale colegilor. Dar într-o zi m-a prins diriginta şi m-a pus cu genunchii pe grăunţe. Dar eu încă de atunci mi-am stabilit priorităţile vieţii - întâi să fac bani, apoi să mă fac nacialnic.”
Da, fraţii mei, după şcoală a urmat armata sovietică, unde am ajuns la grăniceri, în Crimeea. Grea şi responsabilă perioadă din viaţa mea. Când tocmai mă specializasem la dosit zahărul de la soldaţi şi am prins a-l vinde localnicilor, prin vara lui 1989, când la Chişinău luaseră avânt mişcarea de emancipare naţională, m-am pomenit trimis la o şcoală de spioni de lângă Moscova. (Locul exact nu vi-l spun, că e secret militar.) De acolo am ajuns eu să am relaţii strânse şi trainice pe viaţă cu ostaşii frontului invizibil ghidaţi de steluţa Kremlinului. Dar despre asta nu mă întrebaţi, că nu am voie să vorbesc. Voi istorisi doar despre actele de corupţie comise de către cel care vă vorbeşte.
În 1990 am fost trimis la studii în oraşul Iaşi din România, unde m-am specializat în micul trafic de frontieră mai cu televizoare „Alfa”, mai cu beschii motorizate de tăiat lemn “Drujba” şi chiar cu ouă, pe care le căram peste Prut prin contrabandă, cum era moda vremii pe atunci. Nu m-au prins niciodată, că aveam noi oamenii noştri la vămile moldo-române. Şi aşa aş fi umblat eu mult cu dus şi-ntors ca o suveică peste Prut, cu mici găinării de puştan ce eram. Şi toate coţcăriile şi mişmaşurile mele le învârteam cu ortacul meu de nădejde, colegul meu de studenţie şi de serviciu, Alexandru Tănase. Noroc de un cunoscut mai vechi de la Moscova, care m-a pus în legătură cu Dumitru Gheorghevici Diacov, care muncea de zor la Bucureşti, pe lângă ambasada sovietică, pe post de corespondent al agenţiei de ştiri “TASS”, adică Telegrafnoie Aghenstvo Sovetskogo Soiuza. Omul era trecut prin ciur şi prin dârmon, vorba românului. A participat şi la evenimentele din decembrie 1989 (de partea ambasadei, fireşte, nu a revoluţionarilor!), avea relaţii vaste în reţeaua noastră din România.
    Aşa am ajuns eu să fac un salt uriaş de la statutul unui borfaş modest la cel al unui mare investitor străin în România, cu milioane în conturi, cu relaţii în elita vremii de la Bucureşti, cu conexiuni puternice în reţeaua care m-a făcut faţada unui imperiu financiar la care nici nu visam. Banii uriaşi care curgeau prin intermediul meu, aşa cum vă daţi seama, nu-i aveam de la tata de la Lăpuşna, ci de la taica de la Moscova, de numele căruia să nu mă întrebaţi, că oricum nu vă spun. E secret.
    În 1994, când puterea de la Chişinău a fost preluată integral de ai noştri, adunaţi în Partidul Democrat-Agrar, conducătorul meu ştiinţific, care mă consulta în probleme de drept la faculatea pe care o urmam la Iaşi, Dumitru Diacov, fusese între timp mutat de la Bucureşti la Moscova, unde a lucrat la Ambasada Moldovei sub conducerea lui Valeriu Pasat, apoi a fost preluat de Petru Lucinschi direct din garnitura noastră, pus pe lista de deputaţi şi făcut vicepreşedinte al Parlamentului. Iar eu mai rămâneam pe teritoriul inamic pentru a-mi încheia studiile, dar mai ales misiunea, precum şi pentru a spori afacerile reţelei noastre de băieţi veseli.
    Abia în anul de graţie 1998, cu ocazia unei noi campanii electorale, am fost scos în faţă şi bogdaproste şefului nostru regional Piotr Chirilovici Lucinschi, care m-a oploşit pe lista Blocului pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, o grupare desprinsă din fostul Partid Democrat Agrar şi controlată de ai noştri. Aşa am ajuns eu mare mahăr în Guvernul “Ciubuc-2”, şef al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat, apoi în Guvernul “Sturza” minstru de stat, şef al Cancelariei Guvernului. În acele guverne am fost mereu alături de prietenul meu şi colegul de serviciu Valeriu Pasat, acesta fiind mai întâi ministru al Apărării, apoi şef al Serviciului de Informaţii şi Securitate.
    Şi toate ar fi fost bune şi frumoase de nu se apuca de capul nostru Iurie Roşca, vicepreşedinte al Parlamentului şi preşedinte al unei Comisii de anchetă parlamentară, care ne-a prins cu furtişagurile pe mai toţi din acea guvernare. Pe mine, de-o vorbă, m-a zăpsit mai întâi cu privatizarea şi vânzarea nelegitimă a şase avioane TU 154B, pe care le-am ciordit la numai câteva săptămâni după instalarea Guvernului “Ciubuc-2”. Vorba e că am ocolit licitaţia şi am recurs la negocieri directe, vânzând cele şase aparate de zbor unei firme din Rusia la preţuri micşorate, ca să ne rămână şi nouă câtevaisprezece milione de cheltuială. Da ce, mă rog, s-a răţoit Roşca ista la mine aşa de tare? Că eu nu făceam nimic de capul meu, ci numai cu blagoslovirea lui Lucinschi şi a lui Diacov. Şi de cine era să ne temem, dacă tot ai noştri erau şi la Interne, şi la Procuratură, şi la judecată. Păi nu noi puneam şi scoteam când vroia muşchiul nostru Procurorul General? Ăla nu zicea nici pâs fără voia noastră. E adevărat că hoţiile noastre de tip mafiot ne-au costat mult. Chiar dacă Procuratura dosea crimele noastre, comisia lui Roşca îşi continua investigaţiile şi prezenta cu regularitate rapoarte şi declaraţii Parlamentului şi presei. Iar în alegerile din 2001 tot Roşca ne-a venit de hac cu faimoasa Carte neagră a corupţiei, în care erau trecute cele mai grozave acte de corupţie şi crime economice pe care le-am săvârşit noi cât am fost la putere. Aşa de tare ne-a ars critica lui de nu ne-au mai fost de nici un folos milioanele furate de la stat şi popor.
“Rândunica” noastră electorală nu a mai adus primăvara, ci şi-a pârlit rău aripile de focul mistuitor al criticii. Aşa am rămas pe drumuri până în 2005, când ne-a adunat pe toţi foştii nomenclaturişti şi hoţomani din vechile guvernări, naşul mafiei naţionale, jupânul Serafim, supranumit şi latifundiarul, după lăţimea fundului domniei sale.
    Dar să revenim la isprăvile mele de gangster al tranziţiei, cum bine mi-a zis Iurie Roşca. Opinia publică ştie foarte bine că pe vremea aflării mele în funcţiile înalte de la Guvern am pus la cale o superbă reţea de contrabandă cu ţigări. Prin abuz de putere şi trafic de influenţă mi-am tras un contract de exclusivitate cu Combinatul de Tutun din Chişinău, prin care firma mea   “Romold Trading” SRL a obţinut dreptul de a comercializa ţigările acestei întreprinderi pe teritoriul României. M-am angajat să plătesc marfa în avans, dar nu mă achitam cu ei nici la sfântul aşteaptă. Ca să îmi sporesc veniturile nu m-am mulţumit doar cu exclusivitatea şi cu plata cu mari întârzieri a mărfii livrate. M-am specializat şi în contrabandă peste Prut. Reţeaua funcţiona de minune. De câte ori am trecut vama cu camioanele de ţigări, nici eu nu mai ţin minte. În schimb ţin minte bine că la 12 septembrie 1998 organele de poliţie din judeţul Iaşi au organizat un flagrant şi au capturat patru TIR-uri cu 1 852 400 de pachete de ţigări “MT” de contrabandă în valoare de 7,5 miliarde de lei româneşti. Presa din România şi din Republica Moldova vuia de scandalul pe care îl provocasem prin această crimă ca-n filmele americane. Iar un ziarist mai glumeţ, fiind impresionat de amploarea crimei noastre, a şi poreclit-o “Operaţia Iaşi-Chişinău”.
Aşa cum se cunoaşte, la începutul lui 1999 procurorii ieşeni au dat de urmele mele, m-au prins în flagrant delict, mi-au ascultat telefonul mobil şi astfel mi-au intentat dosarul numărul 1597/P/1998. Examinând materialul de urmărire penală, procurorul Iulia Diaconu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Dumnezeu să-i dea multă sănătate şi voinţă întru a pedepsi traficanţi şi coţcari ca mine, că anume eu şi încă vreo câţiva pugaşi din România am dat lovitura.
Citez din dosar: “SC “Romold Trading” SRL Iaşi. În conformitate cu contractul internaţional de distribuţie exclusivă nr.56/08.10.1997, SC “Romold Trading” SRL Iaşi a devenit distribuitor al produselor de tutun ale “Tutun” SA Chişinău, Republica Moldova…
SC “Romold Trading” SRL Iaşi, prin reprezentanţii săi… s-au hotărât să comită o serie de infracţiuni pentru a introduce în ţară marcajele şi tigările aferente.” Mare frică am mai tras şi atunci. Credeam că nu mai scap de puşcărie. N-am mai călcat în România ani şi ani de zile, de firică să nu mă salte oamenii legii şi să mă bage la răcoare. Dar până la urmă totul s-a aranjat. Vorba veche, demnitarii care nu pot fi cumpăraţi nici cu bani mari, pot fi cumpăraţi cu bani foarte mari. Măi, că prost am mai fost eu atunci! Că dacă mă lăsam prins de autorităţile române, cam pe vremea asta deja trebuia să ies la libertate. Dar aşa, totul e încă înainte.
Dar despre afacerea învârtită de mine cu Fabrica de Ciment de la Rezina aţi uitat? Imediat vă amintesc. Aşadar, la concursul de privatizare a acestei întreprinderi-gigant au participat compania autohtonă ENERCOM SRL şi compania franceză FINARGE 26, firmă asociată concernului LAFARGE. Ofertele celor două companii au fost:
1)    ENERCOM �" 15 milioane dolari SUA;
2)    FINARGE 26 �" 10 milioane dolari SUA.
Buchia legii şi logica elementară arată că învingător trebuia să iasă ofertantul care a propus 15 milionae USD. Dar ştiţi dumneavostră, dragi colegi şi iubit popor, cu cât am vândut eu această întreprindere? Cu numai 200 000 dolari SUA. Un calcul elementar arată că şmecherul şi golanul de mine am tras o afacere de vis. Am reuşit să scad preţul de vreo 45 de ori, dacă e să ţinem cont de valoarea sumei de 15 milioane şi de cursul de atunci al leului care făcea 6 dolari. Şi ce credeţi că am făcut cu diferenţa de 14 milioane 800.000 dolari SUA? Aţi ghicit! Dar cu detalii despre complicii mei voi reveni în faţa Procurorului general, al cărui client mă declar, renunţând la serviciile avocatului meu şi al lui Valeriu Pasat, colegul meu de partid şi de serviciu, Alexandru Tănase.
Dar despre privatizarea celor şase fabrici de vin de pe teritoriul Rusiei aţi uitat, ai? Vă amintesc eu. Tot pe vremea când eram la Privatizare am învârtit lucuruile aşa de frumuşel încât am mai tras nişte milioane în conturile mele pe seama acestor fabrici. Cine nu mă crede pe cuvânt poate deschide pagina web a Curţii de Conturi, unde, pe lângă atâtea hoţii comise de mine, este şi seria de acţiuni frauduloase expusă în Hotărârea Curţii de Conturi nr 118 din 27 decembrie 2002. Mămulică dragă, că taaare inventivi la prădăciuni şi şmecherii am mai fost şi noi! Dacă ar avea un pic de talent regizorii noştri de film, ar bate uşor Hollywood-ul cu tot cu filmele lor poliţiste, inspirându-se din isprăvile mafiei mildoveneşti.
Mai vreţi una? Cu plăcere, dragi colegi. Căci astăzi e ziua pocăinţei mele, astăzi vreau să ies de aici pocăit de-a binelea şi să fiu mândru de spovedania făcută. Ca să pot pretinde şi eu alături de cavalerii mămăligii explodate, ortacii naşului Serafim, privaţiune de libertate pe viaţă cu confiscarea averii făcute pe căi necinstite şi ilegale. Mă simt obligat să vă amintesc, dragii mei, şi de Hotărârea Curţii de Conturi nr. 83 din 4 octombrie 2001 privind rezultatele controlului asupra unor aspecte ale activităţii economico-financiare a Băncii Comerciale “Moldinconbank”. Citiţi şi vă cruciţi, oameni buni! Eu am fost nesimţitul cela care şi aici am prejudiciat statul cu vreo 5 milioane 326 mii lei, plus 2 milioane 243 400 lei venituri sub formă de dividende. Asta ce s-a putut evalua, de fapt prejudiciul în acest caz fiind mult mai mare.
Dar ce să mai spun despre privatizarea acelei clădiri enorme de pe bulevardul Ştefan cel Mare?! Vă mai amintiţi despre vânzarea frauduloasă a pachetelor de acţiuni deţinute de stat în întreprinderile S.A. “IPTEH” şi S.A. “IMTEHCOM”, prin care a fost prejudiciat interesul public şi Bugetul de stat? Am negat cu neruşinare că eu am învârtit afacerea asta murdară atunci când creştin-democraţii au scos-o în vileag. Acum recunosc, şi această afacere grandioasă a fost făcută prin escrocherie tot de mine, păcatele mele. Şi aici am pus mâna pe o proprietate de zeci de milioane, care s-a transformat într-o vacă de muls aducătoate de sute de mii de euro pe lună. Acum, când cazul a ajuns la CEDO, unde avem şi noi oamenii noştri, îi voi ordona lui Alexandru Tănase să retragă cererea noastră şi să indice în scris că hoţul şi banditul care a furat această clădire am fost chiar eu, osândi-m-ar cât mai grabnic cea mai justă justiţie din lume, justiţia moldovenească!
Iubiţi compatrioţi, dragi compatrihoţi din Alianţa “Moldova Noastră” şi din partidul meu de escroci şi borfaşi!
Ia uitaţi-vă la mine! Oare eu sunt de politică? Ia un filfizon şi un muţunache, cum bine mi-au mai zis gazetarii. Sau, vorba lui Caragiale, ia colea un ţâfândache pârlit cu pretenţii de fante şi de lord. Unii îmi mai zic şi farmazon, şi tot au dreptate. Cine vrea să afle mai în detaliu ce fârţâgău de omulean mai sunt şi eu şi ce pozne am mai făcut la viaţa mea de gangster al tranziţiei şi de prinţ al corupţiei şi al fărădelegii, vă rog să nu ezitaţi şi să accesaţi cât mai grabnic pagina web www.ppcd.md şi veţi vedea ce poamă mai sunt şi eu. Şi încă m-am mai băgat şi eu cu proiectul ăsta prostesc şi mafiot zis PLDM, un fel de partiduţ încropit din adunătura de fugari de prin toate partidele, care cu ocazia asta au şi scăpat de deşeurile umane şi de trădători. Ian te ută ce ne-a mai trecut prin cap, să ne însuşim şi culoarea verde. Dar cine e zăpăcitul să îi creadă pe unii ca Constantin Tănase ori Val Butnaru, care se miorlăiau la adunarea leşinată pe care am avut-o deunăzi că, cică, verdele ar semnifica în cazul nostru primăvara. Pe naiba! Verdele pentru noi are un singur sens: culoarea dolarului.
Gata, oameni buni, nu mai pot. Mor de ruşine. Şi totuşi acum mă simt eliberat sufleteşte şi gata să merg la Procuratură peste rând, chair înaintea fruntaşilor AMN.
Vă declar solemn că mă retrag şi eu din politică, plec capul în jos, pun coada între picioare şi vă adresez şi eu, iubiţi colegi, tradiţionalul “Mă rog de mă iertaţi!” Dragi confraţi de prădăcine şi hoţii: “ La mulţi ani şi toţi la puşcărie!”
Cortina, vă rog.